Câinii Munsterlander Mare (sau „Munster”) sunt bine proporționați și se comportă bine. Blana este fluidă și densă, cu un păr bogat pe picioare și pe coadă. Rudele lor mai mici seamănă mai mult cu setter-ul, mai puțin colorația. Câinii Munsterlander Mari sunt fie negri, fie albastru argăsit cu alb, în timp ce versiunea mai mică este maro (roșu închis) cu alb sau roșu închis argăsit. Masculul adult de Munsterlander Mare are o înălțime de 60-65 de centimetri și cântărește aproximativ 25-29 de kilograme, iar femelele au 58-63 de centimetri și aproximativ 25 de kilograme. Masculul adult de Munsterlander Mic are o înălțime de 54 de centimetri, iar femelele au 52 de centimetri, greutatea variind între 15-17 kilograme.
Acești câini adorabili, afectuoși, se înțeleg bine cu familia, cu alți câini și animale de casă. Majoritatea acestora au multă răbdare cu copiii. Câinii Munsterlander vor acționa totuși ca niște câini de pază când este necesar și pot fi destul de gălăgioși. Sunt curajoși, dornici să lucreze și sunt foarte blânzi prin natură, dorind să facă plăcere celorlalți în permanență. Au nevoie de stăpâni care să petreacă mult timp cu ei și să le acorde multă afecțiune. Dau impresia că iubesc viața la nebunie și vor ca și stăpânii lor să facă la fel!
Pe la 1800 prepelicarii din Germania existau în toate formele, dimensiunile și culorile de blană. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din cauza interesului crescând pentru rasele individuale, diversele tipuri au fost separate. Atunci când Clubul German al Pointerilor cu Păr Lung și-a stabilit standardele, nu se știe din ce motiv singura culoare permisă a fost roșu închis cu alb. Puii negri și albi, mulți dintre ei cu un pedigree excelent, au fost excluși și dați fermierilor și vânătorilor din zona Munster din Germania. Pentru ei nu conta culoarea și astfel au fost crescuți acești pui, probabil aducând și alte rase, cum ar fi tipurile de spaniel sau setter, până când în 1919 rasa de câini Munsterlander Mare a fost recunoscută ca rasă de sine stătătoare pentru a o diferenția de versiunea mai mică.
Ca și multe alte rase, câinele Munsterlander Mare poate suferi ocazional de boli ereditare ale ochilor și displazie de șold (o afecțiune care poate duce la probleme de mobilitate), însă nu sunt frecvente. De aceea, se recomandă verificarea ochilor și evaluarea șoldurilor câinilor înainte de împerechere. Munsterlanderul Mic nu are probleme de sănătate specifice rasei care să fie recunoscute la scară largă.
Câinii Munsterlander Mari sunt, în primul rând, câini care practică sporturi de teren, dar se vor adapta foarte ușor la viața de familie atâta timp cât fac suficientă mișcare. Iubesc apa, așa că trebuie să faci tot posibilul să le asiguri securitatea când aleargă liberi. Sunt câinii de companie perfecți pentru oamenii activi, bucurându-se să lucreze sau să se joace.
Varietatea mai mică a câinelui Munsterlander trebuie să beneficieze de un aport potrivit de substanțe din principalele grupe de nutrienți, inclusiv o cantitate constantă de apă proaspătă. Fiind un câine de talie mare, Munsterlander Mare, în afară de faptul că are un apetit mare, beneficiază de un aport diferit de nutrienți, care include minerale și vitamine, comparativ cu câinii de talie mai mică. Rasa este predispusă la balonare și probleme stomacale, de aceea mesele mai mici și mai frecvente pot ajuta la reducerea acestui risc.
Câinii Munsterlander Mari cer puțin în materie de îngrijire – un pieptănat și un periaj săptămânal vor fi suficiente. Părul de pe urechi, de pe picioarele din față și din spate și de pe coadă vor avea nevoie de curățare ocazională. Părul în exces dintre degete trebuie periat când este necesar. Sunt câini care se simt bine pe toate tipurile de vreme, deci trebuie să fii conștient că noroiul și murdăria pot fi o problemă!
Deși majoritatea câinilor sunt considerați în mod tradițional că au un comportament frumos față de copii, toți câinii și copiii trebuie învățați să se înțeleagă și să se respecte reciproc, pentru a fi în siguranță împreună. Chiar și așa, câinii și copiii mici nu ar trebui să fie lăsați singuri împreună, iar adulții ar trebui să supravegheze toate interacțiunile dintre ei.
